Astăzi te-aș lasa să mă înveți să mă văd prin ochii sufletului tău



        Revista Catchy își întreba cititorii în această dimineață, la cafeaua virtuală, unde și-ar fi dorit să fie astăzi. Marea majoritate se simțeau bine acolo unde se aflau, unele cititoare își doreau să existe posibilitatea unei escapade alături de persoana iubită, soț... M-am oprit un moment și m-am întrebat, dar tu, Rita, unde ai vrea să fii acum? Și am realizat că nu doream musai să mă aflu într-un loc anume, cât mi-aș fi dorit, dacă ar fi fost posibil, să mă întorc în timp. Într-o altă etapă de viață. Mi-aș fi dorit să pot întoarce biostatutul meu cu 11 ani în urmă. În acea perioadă din viața mea îmi începeam ziua cu o ceașcă de cafea la Assam House, o ceainărie primitoare din Constanța. Se afla chiar lângă parcul primăriei și era în drumul meu spre office. Din păcate, ca tot ce-i bun și frumos, nu a rezistat în peisajul comercial constănțean. Într-o dimineață de la sfârșitul acelei toamne, pentru că se oprise căldura peste noapte, geamurile ceainăriei erau îmbrăcate cu o peliculă fină de gheață. Atât cât să poți face desene pe ele, dacă nu aveai ce face, cât îți savurai cafeaua sau ceaiul. Când am intrat înăuntru nu erau ocupate decât două mese din cele nouă cât erau de toate. 

        La una dintre mese se afla Tomy, stomatologul, cu prietena sa, Diana(Asistent Universitar la Catedra de Stomatologie a Facultății Ovidius), iar la cealaltă era un pictor. Pe primii îi cunoșteam îndeaproape pentru că le monitorizam cabinetul prin firma de pază pe care o conduceam. Pe pictor îl întâlneam mereu acolo. Cumva îl asociasem ca parte integrantă a locului. Uneori noi doi fiind singurii clienți matinali. Nu ne vorbeam, dar ne salutam. De fapt, când eu treceam pe lângă el, își ridica privirea, din ziarul pe care-l citea, și îmi zâmbea. Din reflex spuneam: “bună dimineața”, iar el răspundea „săru’ mâna”. Eram mereu crispată în preajma lui, deoarece de fiecare dată deveneam subiectul contemplării sale. Din momentul în care treceam de masa lui și mă făceam comodă, scoțându-mi la rândul meu cotidianul local, pentru a lectura informațiile zilei, își lăsa jurnalul deoparte, își aprindea pipa și cădea în visare, privindu-mă. Uneori uita să mai tragă din pipă, dar asta nu părea să-l deranjeze.


        Nu aveam o frumusețe care să inspire reverii bărbaților, cu atât mai puțin unuia care căuta să transpună pe pânză esteticul în toată splendoarea sa. Ba chiar în tinerețe, pe vremea când vroiam să plac tuturor(un nonsens, de altfel) eram mereu complexată din cauza nasului. Așa că privirile lui îmi justificau starea de disconfort fizic.  În acea dimineață s-a  apropiat de masa mea și fără să-mi ceară voie s-a  așezat pe scaunul care se afla de cealaltă parte a ei. A scos din buzunarul sacoului, din velur maro, o mină de creion și a început să schițeze pe suprafața fină a pojghiței de gheață ce îmbrăca fereastra. Recunosc că la acea vreme eram o tipă care nu știa să se bucure de viață, nu știa să trăiască clipa, cât despre visare... Un prieten m-a caracterizat foarte bine în ce privește acea perioadă a vieții mele. Mi-a spus într-o zi: “la acea vreme, nu se putea vorbi cu tine decât despre contracte de pază și monitorizare.” Așa că, atunci când după câteva minute de schițat m-am recunoscut în liniile conturate pe suprafața sticlei ferestrei de la Assam House m-am simțit incomod. Probabil că se citea pe fața mea că nu mă simt în apele mele, căci el s-a oprit și m-a întrebat ce anume mă deranja, nu-mi plăcea cum mă reprezenta? I-am răspuns că nu-mi făcea plăcere să fiu reprezentată, cu atât mai puțin cu cât nu cred că muzele au nas ca al meu. Nu mă  gândisem nicio clipă să fiu atât de sinceră cu el, dar îmi ieșise porumbelul și în secunda următoare mi-am dorit ca ceainăria să fi avut vreo trapă secretă care să se deschidă pentru a mă salva de privirile sale. Mă așteptam să-mi dea dreptate, să-l aud râzând sau să-și ceară scuze că  se comportase infantil, căci doar un copil m-ar fi putut lua de model. Cel puțin asta credeam eu.

  

         Dar nu. El s-a ridicat, a făcut câțiva pași către spațiul în care se afla barul, spunându-i fetei de la bar să-i aducă un ceai la masa mea. Atunci am putut observa că schiopăta puțin cu piciorul drept. Când a revenit, m-a întrebat: “V-am șocat?” Nu mi-a dat posibilitatea să-i răspund, căci a continuat: “ Asta pentru ca m-ati privit cu ochii minții. “Văzând că tac, mi-a spus: “Eu te-am privit cu ochii sufletului și imperfecțiunile naturii, pe care tu ți le consideri defecte, eu ți le-am văzut ca parte a originalitații tale. Nu multe femei conduc o firmă de pază. Nu multe femei au nasul de care te plângi.” S-a oprit o clipă, a tras aer adânc în piept, apoi a punctat: ”Dacă el este cea mai mare problemă a ta, atunci îți spun că el este partea ta definitorie. De fiecare dată când te priveam te asemănăm cu una dintre acele falnice statui grecești”. Faptul că mă tutuise, fără să-mi ceară consimțământul, la acea vreme mi s-a părut o obrăznicie. De aceea, am tăcut. Tăcerea mea nu l-a oprit, ci l-a făcut să continuie: ”Nu contează cum arăți, ci cine te privește și cu care pereche de ochi te privește.” S-a oprit din nou pentru câteva secunde, apoi întorcându-și mâna cu palma în sus a așezat-o pe masă, spunându-mi: “Lasă-mă să te învăț să te privești prin ochii sufletului meu!” 


       Ce să-i fi spus? Că ar fi fost în zadar, deoarece în acea etapă a vieții mele eram mioapă sufletește? Da, dacă ar fi posibil, astăzi aș vrea să fiu din nou în acel loc, în acea etapă de viață, dar cu experiența acumulată în acești 11 ani din urmă.  Astăzi mi-aș așeza mâna peste palma lui și i-aș spune: “Te las să mă înveți să mă văd prin ochii sufletului tău.







CONVERSATION

AdNow

loading...