adevărul este dincolo de noiamgie neagrăarte divinatoriicărți de ghicitdestinfarmeceghicitmagie albă
Adevărul este dincolo de noi
Nu-mi propun un subiect pe tema ghicitului în
cărți și nici nu vreau să se creadă că aș fi vreo vrăjitoare doar pentru că
știu să-mi întind cărțile. Nu, nu cele din bibliotecă. Da, în limbaj „academic”
când îți ghicești în cărți se spune că ți le întinzi. Am crescut cu o bunică
care făcea oarece chestii neortodoxe cu piedica de la mort sau cu pământul luat
de la un mormânt proaspăt și câte alte de astea. Ce spunea și cum le descânta
doar ea știa, căci o ocoleam cum ocolește dracul tămâia. Dacă mă trimitea mama
după ceva pe la ea, o luam și pe Nicol, verișoara mea. Așa se face că mereu
când plecam de acolo aveam amândouă buzunarele canadienelor pline cu prăjituri
cu nucă, rețeta casei, pe care le aruncam prin grădinile oamenilor mergând către
casă. Copile fiind, aveam o teamă viscerală de ce ni s-ar fi putut întâmpla,
dacă mâncam ceva ieșit din mâna Vrăjitoarei, cum o numeam între noi pe bunica
din partea tatei.
Spuneam că am crescut cu această bunică
neortodoxă, dar și cu o Bună ortodoxă. Și când spun asta mă refer la faptul că
avea mereu o biblie la capul patului, candela de pe perete nu i se stingea
niciodată, mergea des la biserică și nu lua în derâdere numele Domnului. Ei
bine, oricât de ortodoxă era ea, avea înclinații către Artele Divinatorii. Așa
se face că m-a învățat să aflu din cărțile de ghicit ce îmi rezervă viitorul
apropiat.
Nu am reușit niciodată să înțeleg cum era cu datul
în bobi sau cititul în caimacul de cafea sau alte de astea mai domestice. Nu am
crezut niciodată în ceea ce-mi spunea, chiar dacă se întâmpla să mă aflu în
anumite situații de care-mi pomenise când îmi deschidea cărțile. Nu, nu le avea
legate cu cheia, ci este un alt termen „academic” folosit pentru a vorbi despre
ghicitul în cărți. Chiar dacă ulterior îmi spunea mândră: „Ți-am spus eu? Eu am
văzut în cărți că așa se va întâmpla”, eu îi spuneam mereu că au fost simple
coincidențe.
Recunosc că de-a lungul vieții, până la 27 de
ani, când a murit mama, mi-am întins cărțile când și când, mai ales în situații
de criză. Nu am reușit niciodată să am o explicație logică pentru acest
procedeu. Recunosc că mereu am fost intrigată să observ că lucrurile se întâmplau
de cele mai multe ori ca în cărți, dar fiind o fire analitică îmi spuneam că
sunt simple coincidențe. În noaptea de 13 ianuarie 1994, la ora 22.30, mi-am
întins cărțile pentru că mama era bolnavă. Nu era ceva grav. Inima. Ne obișnuiesem
cu cordialitatea inimii ei bolnave. Așa că, atunci când mi-a căzut femeia cu
ochi căprui cu cumpănă de moarte, am strâns cărțile fără să le mai “citesc “ și le-am
aruncat pe masa din bucătărie(căci acolo le întinsesem) și mi-am spus în gând:”
baliverne.“ Și totuși, două ore mai târziu vecinii părinților mei mă anunțau să
vin că mama murise și tata era în stare de șoc.
Ani
de zile de atunci nu am mai pus mâna pe cărțile de ghicit. De curând le-am
găsit într-o cutie cu vechituri și am fost tentată să le iau. Am renunțat, spunându-mi
că nu-mi place să-mi provoc destinul. Orice ar fi, coincidențe sau nu, adevărul
este dincolo de noi.
Rita Drumeș
Și tu
poți scrie pe NonConformista!
0 comentarii
Scrie un comentariu!