Nu i-aș fi permis vieții să ne despartă
Dacă m-ar fi întrebat cineva în
urmă cu trei luni cum se va termina povestea noastră, i-aș fi râs în nas, căci
eram ferm convinsă că ea nu se va termina niciodată. Puteam jura cu mâna pe
inimă că atunci când oamenii aveau să vorbească despre noi, despre povestea
noastră de iubire, aveau să o termine cu celebra frază: “Și au trăit fericiți până la
adânci bătrâneți.“ Din păcate, viața mi-a dat iar peste nas, doar așa cum știe
ea să o facă, de fiecare dată când simte că m-am regăsit, că mi-am regăsit
partea complementară. Firește, e femeie! Căci nu poți spune “un” viață, ci spui
“o” viață. Și atunci, femeie fiind e geloasă pe mine. Știu, că dacă ai citi
aceste rânduri ai spune că sunt nebună, dar cine iubește așa cum te iubesc eu
pe tine ar fi de acord cu mine și chiar mi-ar da dreptate, că viața m-a alungat
din brațele tale pentru că mă gelozea.
Altfel cum ai fi putut să rămâi singur, doar cu ea? I-ai spus nefericitei, că ai înșelat-o cu mine? I-ai spus cum îmi luai mâinile înfrigurat de fiecare dată când ne revedeam, după trei sau cinci sau șapte zile? I-ai spus cum îți așezai duios, fierbinte, sărutul în căușul palmelor mele? Cu câtă gingășie îți petreceai brațul după umerii mei, pentru a mă ține cu capul pe pieptul tău? Cât de tare îți bătea inima când îți luam mâna liberă și-mi împleteam degetele cu ale mele? I-ai spus cum ne continuam frazele unul celuilalt? I-ai spus despre duelul limbilor noastre, despre gustul pe care-l aveau săruturile noastre? Spune-mi, i-ai spus toate astea?
I-ai spus cum îți plăcea să-ți
înfășori mâna în părul meu, spunând că este talismanul tău purtător de noroc? Cu
câtă ardoare mă priveai? Cum mă hrăneai, spunându-mi că doar așa aveam să fiu
îndeajuns de hrănită? I-ai spus de întâlnirile noastre de la mall, când treceam
unul pe lângă celălalt(
fiecare ducându-și în brațe propriul copil), spunându-ne în treacăt (fără ca
cei din jur să poată citi pe buzele noastre) șoaptele care ne aduceau
declarația supremă de iubire, „Te iubesc!” Spune-mi, i-ai spus toate acestea? Cred
că i-ai spus toate acestea și ea, viața, s-a înfuriat pe mine. Dacă te întreabă
ce regret, spune-i că regret totul, dar în mod special regret că trupurile
noastre nu s-au contopit niciodată în aceste trei luni de zile. Cine ne-ar auzi
nu ne-ar crede. Dar din 90 de zile, dacă am aduna timpul petrecut împreună, cred
că abia-abia am reuși să întrunim trei zile. Mai mult comunicam prin mesaje,
iar atunci când acestea nu ne săturau foamea de noi, și era posibil, vorbeam la
telefon.
Credeam că timpul omenirii se așterne potecă
în fața picioarelor noastre. Că vom reuși ca mai întâi să ne punem ordine în
viață, să ne facem partenerii să accepte despărțirea, care pentru noi era cea
mai grea tortură. Abia apoi aveam să ne lăsăm trupurile pradă unui festin al
simțurilor. Nu a fost să fie, ai spune. Dar eu știu că te-ai supărat pentru că
ai avut impresia că te-am trădat, atunci când am acceptat să-mi împart patul cu
cel care are legal drepturi asupra mea. Din păcate, viața mi-a demonstrat încă
o dată, dacă mai era nevoie, cât este de perfidă. Acum este prea târziu să-ți
spun adio. Dacă aș fi fost în locul tău, să am impresia că ți-ai împărțit și
inima nu doar patul, cu cea care are drept legal asupra ta, tot nu ți-aș fi
spus adio. Aș fi avut încredere deplină în cuvântul tău și ți-aș fi rămas
profund recunoscătoare pentru sinceritate. Nu i-aș fi permis niciodată vieții să mă
despartă de tine, așa cum i-ai permis tu.
Rita Drumeș
0 comentarii
Scrie un comentariu!